Ce fericit este cel care a inteles si poate accepta in liniste si pace, ca TOTUL este in acelasi timp, si bun, si rau, frumos si urat, usor si greu, simplu si complicat, finit si infinit - alb si negru.... Viata inseamna si implica si moartea, si amandoua sunt o impletire permanenta, cu toate fatetele lor caracteristice oricarei existente. Iar aceste fatete nu sunt asa cum ar parea la prima vedere opuse, ci complementare.
Ultimele trei saptamani au fost din puncte de vedere energetic adevarate probe olimpice, caci toate aspectele au fost impletite parca mai strans si mai tare ca oricand. Sigur ca acest lucru este foarte solicitant si obositor, dar exact in astfel de momente, in care ajungem la limita cunoscuta si confortabila, putem vedea noile cai si ne putem dezvolta cu adevarat mai departe.
Si astazi am o poveste care ilustreaza bine aceste lucruri: o poveste care este trista si vesela in acelasi timp, care iti trage pamantul de sub picioare, dar totodata te si inradacineaza, parca pana in miezul vietii si al mortii...
Am ajuns la Viscri prima data in 2009. Din "intamplare", cautasem atunci o casa de vacanta frumoasa in Transilvania, si in Viscri dadusem in jungla internetului peste o casa deosebita, care insa in realitate nu mai era deja de cativa ani de inchiriat - dar datorita ei, mi-a fost centrata atentia pe Viscri si am cunoscut-o pe Gerhild, care m-a ajutat sa gasesc un loc fain pentru a le arata sotului si copiilor viata satului romanesc. Am lasat de-atunci, din prima clipa si de la primul pas facut in acest sat, o bucata mare de inima in Viscri, caci este pentru mine un loc cu totul si cu totul deosebit. M-am intrebat adesea ce este de fapt iesit din comun la satul acesta si intre timp am gasit raspusul multumitor pentru mine: locul este fara doar si poate in sine foarte special, dar oamenii de acolo sunt de fapt cei care-l sfintesc si care-i confera cu adevarat aura deosebita care l-a facut sa ajunga atat de celebru, chiar si peste granitele tarii. Eu am gasit acolo un taram de pace si o omenie, cum nu mai intalnisem de foarte multi ani, asa cum imi aduceam aminte din copilaria mea. A fost ca o reintoarcere acasa.... In toti acesti ani care au trecut de atunci, am ramas legata atat de loc, cat si de oamenii de aici, cu franghii nevazute, dar indestructibile. Am revent de cate ori s-a putut si am pastrat chiar si in ultimii 6 ani, cand nu a mai fost posibil sa ajung la Viscri, legatura de suflet, si cu oamenii, si cu locul.
Desigur ca cel mai tare m-au marcat cele trei femei care au schimbat soarta acestui sat: Sara Dootz, Caroline Fernolend si Gerhild Gross. Caci Viscri a ajuns unde este, NU (doar) datorita Printului Charles (caruia nu doresc desigur in niciun caz sa-i minimalizez contributia importanta si ajutorul dat), ci mai ales datorita acestor trei femei hotarate, care au iubit locul in care le-a pus Dumnezeu si au facut tot ce le-a stat in putere, din si cu tot sufletul lor, pentru a-l salva de la declin sau chiar pieire.
Am scris de multe ori despre Viscri si aici m-am simtit chemata sa face atelierele mele despre hrana vie si plantele din flora spontana. Si tot aici am trait impreuna cu dragii mei multe momente care mi-au marcat profund trecerea prin viata. In 2014, cand am ajuns si cu mama aici - iar eu ma aflam in acea vara complet in stare de soc, caci imi devenise clar, ca nu numai tata, ci si mama are o problema cu dementa - a simtit si ea acelasi lucru, iar cand am dus-o in gradina si s-a intins in hamacul dintre meri, a inceput sa planga si mi-a zis: parca ar fi la Poganesti (satul copilariei ei), aud aceleasi sunete, simt acelasi miros, este aceeasi lumina...
Pe 08.05.2022, a plecat si Sara Dootz la Dumnezeu, adevarata noastra casa, a tuturor. Ma simt bincuvantata ca am cunoscut-o si ca am avut o legatura sufleteasca mai stransa una cu alta. Ea nu ma considera doar o turista oarecare, una ca oricare alta din multimea care inunda satul vara de vara, iar eu vedeam in ea mult mai mult decat o cunostinta trecatoare de vacanta. Simteam amandoua ca suntem cumva inrudite, aveam un fel de legatura de familie de suflet....
Sa te odihneasca Dumnezeu in pace, draga Tante Sara, alaturi de toti ceilalti dragi plecati, pana o sa ne reintalnim cu totii in lumina, intr-o buna si sfanta zi.
 |
| Foto Mirela si Angela |
 |
| Cu Tante Sara in 2011 la poarta bisericii fortificate din Viscri - mai multe despre Tante Sara si povestea hazlie din spatele acestei fotografii puteti citi AICI (click) |
Doua saptamani mai tarziu, a fost difuzat pe post interviul realizat de Mihaela Popescu cu Gerhild Groos pentru Trinitas TV. Si iar mi-a devenit asa clar cat de mult conteaza si ceea ce fac eu, caci Mihaela a ajuns la Gerhild prin mine.....
Gerhild duce mai departe extraordinar de bine ce a inceput mama ei si a mostenit din fericire de la aceasta atat iubirea de neam si glie, cat si intelepciunea ancestrala a omului care nu si-a pierdut legatura cu Dumnezeu.
Interviul este impregnat cu atata autenticitate, cum rar se mai intalneste in lumea fake in care traim astazi, si duce privitorul in niste profunzimi de zile mari. De aceea, va recomand din inima sa va faceti timp si sa-l urmariti, dar nu numai cu ochii si urechile, ci si cu inima.
Alte postari despre Viscri:
Mulțumesc draga Mimi!
RăspundețiȘtergere