O călătorie dincolo de timp și spațiu

Este puțin trecut de ora cinci jumătate și încet-încet se crapă de ziuă. Chiar dacă soarele este încă ascuns după dealurile care înconjoară satul, el scaldă deja totul într-o lumină caldă și blândă.

  Domnește o liniște de vremuri străvechi. Se aud din depărtare doar zgomotele naturii: păsărelele ciripesc vesele, cocoșii cântă mândri, și din când în când, mai latră câte un câine. Și berzele care și-au făcut cuib alături, pe clădirea școlii, tocmai se trezesc încet-încet și încep să clămpăne, să își povestească lucruri importante pe limba lor berzească, limbă pe care eu o aud aici pentru prima oară în viața mea.

Nu este nici spectaculos, nici ieșit din comun; te simți doar ocrotit si parcă te afli la începutul plin de pace și armonie al lumii.

Dar treptat linistea dispare tot mai mult, se aud porțile deschizându-se și tropot de copite, din toate curtile apar oameni și animale. Caii, vacile și caprele oamenilor ies din curți și se indreapta agale pe drumul satului înspre pășune. Unele au clopote la gât, al căror sunet umple  aerul curat și proaspăt cu cea mai frumoasă muzică pe care mi-aș putea-o eu imagina la ora aceasta.

Stau la fereastră, fac fotografii și mă simt ca într un vis. Îmi vine în minte bunica și vremea copilăriei mele pe meleagurile moldovenesti. Și pe-atunci auzeam aceleași sunete, lumina era la fel de blanda și de caldă, iar aerul avea același miros grozav de fân, flori si pamant reavan. Au trecut de-atunci aproape 40 de ani. Acum mă aflu în Transilvania, într-un mic sat numit Viscri (Deutsch-Weisskirch) și îmi petrec vacanța într-o veche casă săsească, cu pereți groși din cărămizi de lut și cu ferestre simple de sticlă. In camera de alături, copiii mei dorm încă, dar deseară, când se vor întoarce vacile de la păscut vor fi și ei prezenți în drum, vor alerga emoționați în jurul animalelor pașnice, și se vor minuna tare de tot ce este în jurul lor, cu toată inocența si puritatea sufletelor lor de copii.

Seara este mereu cu totul altfel ca dimineața, când se crapă de ziuă. Tăranii stau toți în fața porților deschise și își așteaptă animalele care vin singure acasă de la pășune. Și toți turiștii, care au așteptat parcă numai  acest moment întreaga zi, stau la rândul lor la marginea drumului. Peste tot sclipesc blitzurile aparatelor de fotografiat și totul este  zgomotos, colorat și prăfuit. Căci sosirea ciurdei  în Viscri, a depăsit deja de foarte mult timp granițele satului....

Copiii mei așteaptă seara impreuna cu mine până când animalele intră în curți și apoi mergem peste drum la tante Paraschiva: la muls! Pe vacă o cheamă Iuliana și eu trebuie să mă minunez în fiecare seară de blândețea și de bunătatea ei. Stă liniștită și calmă, rumegă si lasă copiii să se apropie de ea, așteaptând  doar răbdatoare să fie mulsă. Laptele proaspăt muls nu le place deloc copiilor, însă mulsul, contactul atât de intim cu animalul, este pentru ei o experiență unică, minunată, despre care mai povestesc chiar și în ziua de azi în Germania - fără să fi pierdut mult din entuziasmul de atunci..

Si plimbarea cu căruța este tot sus de tot pe lista copiilor de evenimente faine. Luci, omul din sat care ne-a dus prima dată cu carul,  i-a lăsat să o mâne și ei pe Doina, iapa lui, la fel de blândă și de linistită ca cele mai multe dintre animalele pe care le-am întâlnit noi aici în sat. Și acest lucru mai este încă povestit în Germania și sunt la fel de mândri că pot conduce si ei căruța! Am mers vreo 3 ore în jurul satului, când prin pădure, când printre câmpuri - țăranii au cosit iarba cu coasele și au cărat-o în grămezi mari cu căruța sau au făcut căpițe, până sus pe deal, iar mirosul si culorile sunt de vis!

 

Pe drum, am mai oprit de câteva ori să se odihnească Doina și, la fel ca și ea, m-am năpustit și eu pur și simplu pe pajiștile înflorite. Florile, plantele, ierburile erau asa de înalte si faceau câmpurile atat de minunat colorate și de pline de viață! Și în ciuda vremii secetoase, plantele erau uimitor de pline de sevă și fragede. Multe dintre ele îmi sunt bine cunoscute din Germania, de unele îmi amintesc vag din copilărie, dar mai sunt încă atâtea plante pe care parcă nu le-am văzut niciodată pana acum.....

Mai târziu, în sat, am aflat de John Akeroyd, un cunoscut biolog din Anglia, care a descoperit aici plante foarte rare. El a scris entuziasmat în cartea sa, că aici, pe un singur metru pătrat de pajiște, a putut număra 105 specii de plante și insecte! A avut ocazia să  arate aceste plante, devenite rare sau chiar dispărute în Europa Centrală si de Vest, prințului Charles, cel care de mult timp a descoperit deja farmecul acestei regiuni, învățand să-i iubească unicitatea într-atât de mult, încât s-a implicat activ ani în șir pentru salvarea satelor din Transilvania și a înființat chiar și o fundație în acest scop.

 

Dar nu e nevoie să mergi prea departe pentru a găsi plante minunate în Viscri. În vechea curte a cetății, până la care ajungi pe jos în câteva minute, cresc foarte multe plante. Câini care umblă peste tot sunt și în Viscri - dar nu, nu în lesă ca la București, aici lumea îi lasă liberi prin sat peste zi - și la fel se întâmplă și cu cârdurile de rațe, gâște, curci, găini, toate cu puii lor, dar până sus la cetate nu prea ajung animalele, de aceea, aici toate plantele sunt curate și fără prea mult praf, căci aici nu mai este circulație deloc. Iar iarba nu este tăiată prea scurt, este încântător de verde, moale și mătăsoasă, se simte ca un covor persan sub picioarele goale.

 

Oamenii de aici sunt liniștiți, cumsecade și tare prietenoși. Sunt foarte multe persoane în vârstă care au o înțelepciune simplă și profundă și o înțelegere uimitoare a vieții. Discuțiile cu ei au fost adevarate comori pentru sufletul și mintea meu.

 

AICI articolul despre Tante Sara, femeia care a marcat profund destinul acestui sat, care este in principiu destul de izolat, si careia i se datoreaza intr-o foarte mare parte  dezvoltarea fantastica a satului.

Tante Sara - Foto: Mirela si Angela

În Viscri, e ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Găsești aici o lume care în Germania de exemplu, a dispărut demult. Și totuși, aparențele înșeală.... Ceea ce profesorul dr. Probst, numește atât de plastic “Cocalizarea”, este din pacate și aici, în Viscri/România în plin avânt. În fiecare zi poți percepe câte puțin apusul acestei lumi minunate. Cresc munții de gunoaie. Mai demult rămâneau doar resturi biodegradabile, dar acum nu se mai știe încotro cu toate ambalajele colorate, bateriile, uleiul de motor și multe altele. Micul producător este si aici, la Viscri, ca peste tot în lume îngrădit de marile concerne, iar în România contribuie la această constrângere și noile norme europene. Omenia este tot mai mult uitată: “a avea” sau “a fi” .... Vechile valori pălesc din ce în ce mai tare, sunt ignorate tot mai des  sau sunt înlocuite mult prea repede si cu prea multă ușurintă de cele moderne.

 

În Viscri, în prezent, puțini sunt cei care au o mașină sau un tractor – tot cu calul este lucrat câmpul, tot cu el sunt aduse lemnele de la  pădure și tot cu el se circulă până la oraș. Deoarece nimeni nu își permite să cumpere semințe scumpe sau îngrășăminte chimice, aici se practică de fapt exact permacultura și cultura bio (de care se fac altfel mare caz prin mediile europene), cum au făcut dintotdeauna strămoșii noștri! Autarhia/autosustenabilitatea, atât de teoretizată în lume, este în satele din România încă o realitate cotidiană. Dar oare până când se va păstra?

Mihaela Walter, - Viscri, iulie 2009, articol aparut in nr. 4/2010 al revistei Natürlich leben, traducerea Mirela din Medias (careia ii multumesc din toata inima).