ELENA NIŢĂ IBRIAN - un nume atât de mare şi totuşi, mult prea puţin cunoscut şi RE-CUNOSCUT.....

 Mi-e sufletul atât de greu şi de plin de tristeţe, că nici nu ştiu cum să încep şi ce să scriu. Este probabil cea mai deprimantă postare pe care am scris-o până acum, în peste opt luni de blog....

 Despre doamna Elena Niţă Ibrian am scris deja de nenumărate ori, dar după părerea mea, meritele deosebite ale acestui mare OM, nu au fost niciodată (şi nu sunt de fapt nici în continuare) recunoscute la justa lor valoare. În special în mediul virtual raw românesc, aproape toate reţetele de hrană vie care circulă aici, au mai mult sau mai puţin la bază o reţetă de-a bunei doamne, din păcate, prea puţini menţionează acest lucru.  Nu vreau nici să o răzbun pe buna doamnă şi nici să atac pe cineva, pentru mine nu este important să stabilim acum şi aici, cine a fost primul cu reţetele de hrană vie în România, pentru că acest lucru NU contează cu adevărat, important este de fapt să nu rămână doamna Ibrian  ultima reprezentantă, pentru că aceasta a fost  singura dorinţă sinceră a bunei doamne: răspândirea ADEVĂRULUI despre hrana vie, ca panaceu universal, ca unică soluţie viabilă pentru redobândirea sănătăţii fizice, psihice şi sufleteşti, şi nu adunarea de lauri, câştigarea popularităţii sau interesul pecuniar!!! Hrana vie nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată numai o dietă la modă, ci este un adevărat MOD DE VIAŢĂ, este o minunată cale de a dobândi sănătatea deplină, liniştea şi  mulţumirea sufletească, da, chiar şi fericirea o vom găsi aşa,  şi NIMENI ALTUL nu a demonstrat acest lucru mai bine ca doamna Elena Nită Ibrian, în peste 60 de ani de practicare a regimului de viaţă cu hrana vie.
 De ce încep însă iar cu această temă???? Pentru că la sfârşitul acesta de  săptămâna, au ajuns la mine nişte veşti tare triste şi descurajatoare de-a dreptul.... Veronica, sora mea adoptivă (adică am adoptat-o eu ca soră) şi unul dintre îngerii meu păzitori şi ajutători,  s-a pornit pentru mine la drum spre Piatra Neamţ, pe urmele doamnei Elena Niţă Ibrian. Şi uite aşa, datorită Veronicai, căreia nici ştiu cum voi reuşi vreodată să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut ea pentru mine, am ajuns să "văd" şi eu casa bunei doamne şi am ajuns să aflu şi celelalte poveşti despre plecarea ei  dintre noi şi despre continuarea lucrării vieţii sale. Poveştile care circulă prin Piatra Neamţ sunt din păcate tare urâte, sunt poveşti despre despre înşelătorie, însuşire abuzivă a unor bunuri personale ale doamnei Ibrian,  donaţii şi acte de vânzare-cumpărare făcute în condiţii dubioase.... Se spune chiar şi o poveste despre internarea doamnei Ibrian în spital şi privarea ei de libertate, despre o externarea sub un nume fals, făcută cu eforuri considerabile.... Sunt poveşti  despre  prieteni de-ai doamnei Ibrian, care după ce i-au câştigat încrederea, ar fi comis mari abuzuri, profitând de buna credinţă a bunei doamne, se vorbeşte în acest context  chiar şi despre oameni ai bisercii şi mari profesori universitari.... Atâta timp cât aceste lucururi nu sunt confirmate însă de o a două sursă independentă de prima, nu doresc să intru prea tare în amănunte  şi să fac poate aşa la rândul meu o mare nedreptate, dar în aer plutesc totuşi multe întrebări: Ce s-a întâmplat cu muzeul etnografic înfiinţat de doamna Ibrian? Ce s-a întâmplat cu azilul de bătrâni? De ce stă casa doamnei Ibrian părăsită în paragină, când ar putea fi folosită pentru a duce mai departe activitatea bunei doamne? De ce scriu ziarele despre toate nulităţile vieţii politice şi sociale, iar despre plecarea  doamnei Ibrian nu s-a scris decât o notă mică într-un ziar de provincie (şi se pare ca NIMENI nu este interesat să se scrie mai mult)? 

 Dar cea mai tristă mi s-a părut afirmaţia, conform căreia doamnă Ibrian ar mai fi avut zile, dar supărarea ce a cuprins-o trăind atât răutate şi lăcomie în jurul său, ar fi doborât-o.... Am plâns văzând căsuţa modestă în care a trăit, cu măceşele la poarta care a stat zeci de ani de zile deschisă, pentru toţi oamenii care i-au căutat ajutorul şi care nu au plecat niciodată de acolo cu mână goală.

Când a murit Mihai Eminescu, Iosif Vulcan, editorul revistei "Familia" din Oradea, susţinător înfocat al poetului, a scris cu litere de o şchioapă: "Toţi cei care l-aţi cunoscut, scrieţi! Păstraţi-i aura şi memoria pentru cei ce vor veni după noi." Astăzi v-aş ruga şi eu acelaşi lucru! Am făcut deja de mai multe ori un apel către toţi cei care au cunoscut-o pe doamna Elena Niţă Ibrian, am primit chiar câteva mail-uri în care mi se confirma valoarea umană deosebită a doamnei, dar, deşi i-am rugat pe toţi cei care mi-au scris să povestească mai departe, în afară de Simona, nu a făcut NIMENI acest lucru!  Şi mi se pare mare păcat...
Haideţi să căutăm împreună adevărul, haideţi să nu lăsăm să se stingă amintirea acestui om minunat, să nu lăsăm să se ruineze şi să se împrăştie în bătaia vântului toate lucrările minunate pe care le-a început  buna doamnă Elena Niţă Ibrian! Aştept cu multă speranţa ajutorul vostru, orice mărturie, orice amintire, orice fotografie ne-ar duce pe toţi  mai departe şi ar ajuta cu siguranţă şi altor oameni aflaţi în căutare! Va mulţumesc din tot sufletul!