Este puțin trecut de ora cinci jumătate și
încet-încet se crapă de ziuă. Chiar dacă soarele este încă ascuns după dealurile care
înconjoară satul, el scaldă deja totul într-o lumină caldă și blândă.
Domnește
o liniște de vremuri străvechi. Se aud din depărtare doar zgomotele naturii: păsărelele ciripesc vesele, cocoșii
cântă mândri, și
din când în când, mai latră câte un câine. Și
berzele care și-au
făcut cuib alături, pe clădirea școlii, tocmai se trezesc încet-încet și
încep să clămpăne, să își
povestească lucruri importante pe limba lor berzească, limbă pe care eu o aud aici pentru prima oară în viața mea.
Nu este nici spectaculos, nici
ieșit din comun; te simți
doar ocrotit si parcă te afli la începutul plin de pace și
armonie al lumii.
Dar treptat linistea dispare tot mai mult, se aud porțile
deschizându-se și
tropot de copite, din toate curtile apar oameni și animale. Caii, vacile și
caprele oamenilor ies din curți și se indreapta agale pe drumul
satului înspre pășune.
Unele au clopote la gât, al căror sunet umple aerul curat și
proaspăt cu cea mai frumoasă muzică pe care mi-aș putea-o eu imagina la ora aceasta.
Stau la fereastră, fac fotografii și
mă simt ca într un vis. Îmi vine în minte bunica și
vremea copilăriei mele pe meleagurile moldovenesti. Și pe-atunci auzeam aceleași sunete, lumina era la fel de blanda și
de caldă, iar aerul avea același
miros grozav de fân, flori si pamant reavan. Au trecut de-atunci aproape 40 de ani. Acum mă aflu în Transilvania,
într-un mic sat numit Viscri (Deutsch-Weisskirch) și
îmi petrec vacanța într-o veche casă săsească, cu pereți
groși din cărămizi de lut și
cu ferestre simple de sticlă. In camera de alături, copiii mei dorm încă, dar deseară, când se
vor întoarce vacile de la păscut vor fi și
ei prezenți în drum, vor alerga emoționați
în jurul animalelor pașnice,
și se vor
minuna tare de tot ce este în jurul lor, cu toată inocența si puritatea sufletelor lor de copii.
Seara este mereu cu totul altfel ca dimineața, când se crapă de ziuă. Tăranii stau
toți în fața
porților deschise și
își așteaptă
animalele care vin singure acasă de la pășune.
Și toți
turiștii,
care au așteptat
parcă
numai acest moment întreaga zi, stau la rândul lor la marginea drumului. Peste tot sclipesc blitzurile
aparatelor de fotografiat și
totul este zgomotos, colorat și
prăfuit. Căci sosirea ciurdei în Viscri, a depăsit deja de foarte mult timp granițele satului....
Copiii mei așteaptă
seara impreuna cu mine până când animalele intră în curți
și apoi mergem peste drum
la tante Paraschiva: la muls! Pe vacă o cheamă Iuliana și
eu trebuie să mă minunez în fiecare seară de blândețea
și de bunătatea ei. Stă liniștită
și calmă, rumegă si lasă copiii să se apropie de ea,
așteaptând doar răbdatoare să fie mulsă. Laptele proaspăt muls nu le place deloc copiilor,
însă mulsul, contactul atât de intim cu animalul, este pentru ei o experiență
unică, minunată, despre care mai povestesc chiar și în ziua de azi în Germania - fără să fi pierdut mult din entuziasmul de atunci..
Si plimbarea
cu căruța este tot sus de tot pe lista copiilor de evenimente faine. Luci, omul din sat care ne-a dus prima dată cu carul, i-a lăsat să o mâne și
ei pe Doina, iapa lui, la fel de blândă și de linistită ca cele mai multe dintre animalele pe care le-am întâlnit noi aici în sat. Și acest lucru mai este încă povestit în Germania și sunt la fel de mândri că pot conduce si ei căruța! Am mers vreo 3 ore în jurul satului, când prin pădure, când printre
câmpuri - țăranii
au cosit iarba cu coasele și au cărat-o în grămezi mari cu căruța sau au făcut căpițe, până sus pe deal, iar mirosul si culorile sunt de vis!
Pe drum, am mai oprit de câteva ori
să se odihnească Doina și,
la fel ca și ea, m-am năpustit și
eu pur și
simplu pe pajiștile
înflorite. Florile, plantele, ierburile erau asa de înalte si faceau câmpurile atat de minunat colorate și de pline de viață!
Și în ciuda vremii
secetoase, plantele erau uimitor de pline de sevă și
fragede. Multe dintre ele îmi sunt bine cunoscute din Germania, de unele îmi
amintesc vag din copilărie, dar mai sunt încă atâtea plante pe care parcă nu le-am
văzut niciodată pana acum.....
Mai târziu, în sat, am aflat de John
Akeroyd, un cunoscut biolog din Anglia, care a descoperit aici plante foarte
rare. El a scris entuziasmat în cartea sa, că aici, pe un singur metru pătrat de
pajiște,
a putut număra 105 specii de plante și
insecte! A avut ocazia să arate aceste plante, devenite rare sau chiar
dispărute în Europa Centrală si de Vest, prințului
Charles, cel care de mult timp a descoperit deja farmecul acestei regiuni, învățand
să-i iubească unicitatea într-atât de mult, încât s-a implicat activ ani în șir pentru salvarea
satelor din Transilvania și
a înființat
chiar și o fundație
în acest scop.
Dar nu e nevoie să mergi prea departe
pentru a găsi plante minunate în Viscri. În vechea curte a cetății,
până la care ajungi pe jos în câteva minute, cresc foarte multe plante. Câini care umblă peste tot sunt și în Viscri - dar nu, nu
în lesă ca la București, aici lumea îi lasă liberi prin sat peste zi - și la fel se întâmplă și
cu cârdurile de rațe,
gâște, curci,
găini,
toate cu puii lor, dar până sus la cetate nu prea ajung animalele, de aceea, aici toate plantele sunt curate și
fără prea mult praf, căci aici nu mai este circulație deloc. Iar iarba nu este tăiată prea scurt, este
încântător de verde, moale și
mătăsoasă, se simte ca un covor persan sub picioarele goale.
Oamenii de aici sunt liniștiți, cumsecade și
tare prietenoși.
Sunt foarte multe persoane în vârstă care au o înțelepciune
simplă și
profundă și
o înțelegere
uimitoare a vieții.
Discuțiile
cu ei au fost adevarate comori pentru sufletul și mintea meu.
AICI articolul despre Tante Sara, femeia care a marcat profund destinul acestui sat, care este in principiu destul de izolat, si careia i se datoreaza intr-o foarte mare parte dezvoltarea fantastica a satului.
 |
| Tante Sara - Foto: Mirela si Angela |
În Viscri, e ca și
cum timpul s-ar fi oprit în loc. Găsești
aici o lume care în Germania de exemplu, a dispărut demult. Și
totuși,
aparențele
înșeală.... Ceea ce
profesorul dr. Probst, numește atât de
plastic “Cocalizarea”, este din pacate și
aici, în Viscri/România în plin avânt. În fiecare zi poți
percepe câte puțin apusul acestei lumi
minunate. Cresc munții
de gunoaie. Mai demult rămâneau doar resturi biodegradabile, dar acum nu se mai știe
încotro cu toate ambalajele colorate, bateriile, uleiul de motor și
multe altele. Micul producător este si aici, la Viscri, ca peste tot în
lume îngrădit de marile concerne, iar în România contribuie la această
constrângere și
noile norme europene. Omenia este tot mai mult uitată: “a avea” sau “a fi” .... Vechile valori pălesc din ce în ce mai tare, sunt ignorate tot mai des
sau sunt înlocuite mult prea repede si cu prea multă ușurintă de cele moderne.
În Viscri, în prezent, puțini
sunt cei care au o mașină
sau un tractor – tot cu calul este lucrat câmpul, tot cu el sunt aduse lemnele de la pădure și
tot cu el se circulă până la oraș.
Deoarece nimeni nu își
permite să cumpere semințe
scumpe sau îngrășăminte
chimice, aici se practică de fapt exact permacultura și
cultura bio (de care se fac altfel mare caz prin mediile europene), cum au făcut dintotdeauna strămoșii noștri! Autarhia/autosustenabilitatea, atât de
teoretizată în lume, este în satele din România încă o realitate cotidiană. Dar oare până
când se va păstra?
Mihaela Walter, - Viscri, iulie 2009, articol aparut in nr. 4/2010 al revistei Natürlich leben, traducerea Mirela din Medias (careia ii multumesc din toata inima).
