Eu nu ar trebui de fapt să mănânc prea multe dulciuri (din cauza parodontozei mele, veche de peste 10 ani), dar când şi când, la un eveniment mai deosebit, tot mai fac şi eu şi astfel de bunătăţi. Dar, deoarece am auzit şi de la Markus Rothkranz, precum şi din alte surse, că pudra de cacao nu este chiar 100% crudă (este o întreagă discuţie pe această temă), încerc mai nou, să trec pe cât posibil pe varianta sigură: boabele de cacao proaspete. Eu le cumpăr de la ORKOS şi aşa arată păstaia de cacao întreagă:
Păstaia tăiată:
Eu nu am reuşit însă, să macin boabele de cacao în râşniţa de cafea fîn de tot, de aceea tot pun şi puţină pudră de cacao cumpărată (exact aici este cuiul problemei, pentru a obţine o asemenea fineţe, este nevoie de forţe foarte mari de presare, ceea ce duce automat în cadrul procesului tehnologic, la dezvoltarea unor temperaturi mai mari de 42°C).
Reţetă de ciocolată:
Ingrediente:
-o ceşcuţă de unt de cacao şi/sau ulei de nucă de cocos (dacă se pune numai ulei de cocos iese foarte bună, însă se topeşte foarte uşor);
-o jumătate sau mai puţin de ceşcuţă de miere (mie îmi place cu puţină miere şi muuuuulte stafide);
-o ceşcuţă de cacao (acum pun boabele de cacao măcinate de mine cu mult chin, plus un pic de pudră de cacao).
Untul de cacao şi uleiul de nucă de cocos se topesc pe calorifer, se amestecă toate ingredientele bine, se adaugă nuci, alune, stafide, praf de vanilie, se toarnă în formă (la început puneam în forma de făcut cuburi de gheaţă de la frigider, între timp mi-am luat forme pentru praline) şi gata ciocolata în cel mult 10 minute! Prima dată când am făcut, nici un am apucat să o fotografiez, ce vedeţi mai jos sunt ultimele bucăţele pe care am reuşit să le mai "smulg" din mâinile copiilor:
Iar când a fost Veronica la mine, am făcut împreună ciocolată (tocmai cumpărasem formele) şi Veronica mi-a făcut nişte fotografii frumoase şi s-a ocupat de fapt ea cel mai mult de ciocolată şi de restul meniului nostru raw, în timp ce eu găteam nu ştiu ce chiftele pentru secţiunea carnivoră a familiei mele:
Mulţumesc mult, draga mea Veronica!
Pe blogul Anei Ghica găsiţi o grămadă de reţete de praline&Co, mult mai grozave şi mai apetisante!
După cum aţi observat de nenumărate ori până acum, eu sunt un povestitor pasionat. Mă interesează povestea vieţii fiecărui om care trece prin, sau chiar numai pe lângă viaţa mea, mă interesează chiar şi poveştile oamenilor cu care poate nu mă voi întâlni niciodată faţă-n faţă, orice poveste a sorţii unui om mi se pare demnă de spus mai departe, din orice poveste este un lucru, fie el cât de mic, de învăţat pentru propria viaţă. Dar câteodată, mă simt de parcă timpul ar înţepeni pe loc, sunt "întâlniri" care mă fac să mă încovoiez până la pământ sub măreţia lor.
Datorită Lilianei, am descoperit o poveste minunată, pe care trebuie neaparat să o dau la rândul meu mai departe. Am descoperit o persoană cu totul deosebită, o mamă şi un om cum mi-aş dori din suflet şi eu să fiu.... Vă spun sincer, mai rar am întâlnit atâta credinţă, atâta demnitate, atâta întelepciune, atâta pace sufletească, atâta mulţumire şi împlinire, atâta curaj... Comorile, pe care le-a dat această mamă copiilor săi, depăşesc cu mult cele mai mari averi moştenite de copiii celor mai mari bogătaşi din lume. Articolul se numeşte "Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate" şi este un interviu realizat de doamna Raluca Tănăseanu cu presbitera Delioara Bujor, pentru revista FAMILIA OTODOXA (o altă revistă foarte bună):
„Ca orice şcoală, şcoala suferinţei face o triere. Nu toţi promoveazăexamenul şi, în orice caz, nu toţi îl trec cu note mari”, spunea Părintele Nicolae Steinhardt. Preoteasa Delioara Bujor din Constanţa a trecut cu brio toate examenele pe care Dumnezeu i le-a dat la şcoala suferinţei. A rămas văduvă la numai 36 de ani, având opt copiii cu vârste cuprinse între 2 şi 12 ani, dintre care unul cu handicap de gradul I. Cu doi ani înainte de moartea soţului, Dumnezeu L-a chemat la Sine pe un alt copil al familiei Bujor, un băieţel care a murit înecat în râul Tutova, la numai 10 ani. Potrivit cuvântului dat Sfântului Pavel, care, rugându-se Domnului să îl elibereze de neputinţă, a primit răspuns că puterea lui Dumnezeu „întru slăbiciune se desăvârşeşte”, pentru credinţa presviterei Delioara, Dumnezeu a acoperit-o cu harul Său, ajutându-o să treacă peste toate încercările şi să-şi crească frumos copiii. Întregul articol poate fi citit AICI.
Aceasta a fost povestea, e foarte greu de adăugat ceva.....Poate doar unul dintre cele mai frumoase cântece de leagăn din toate timpurile:
O mamă îi cântă puiului ei: "Morgen früh, wenn Gott will, wirst du wieder geweckt..."- Mâine de dimineaţă, dacă Dumnezeu vrea, o să te trezeşti din nou....
Câţi dintre noi nu spunem din gură zilnic Tatăl nostru, dar câţi dintre noi suntem gata să şi acceptăm necondiţionat cuvintele "facă-se voia Ta", indiferent de ce ne aduce viaţa?
Mi-e sufletul atât de greu şi de plin de tristeţe, că nici nu ştiu cum să încep şi ce să scriu. Este probabil cea mai deprimantă postare pe care am scris-o până acum, în peste opt luni de blog....
Despre doamna Elena Niţă Ibrian am scris deja de nenumărate ori, dar după părerea mea, meritele deosebite ale acestui mare OM, nu au fost niciodată (şi nu sunt de fapt nici în continuare) recunoscute la justa lor valoare. În special în mediul virtual raw românesc, aproape toate reţetele de hrană vie care circulă aici, au mai mult sau mai puţin la bază o reţetă de-a bunei doamne, din păcate, prea puţini menţionează acest lucru. Nu vreau nici să o răzbun pe buna doamnă şi nici să atac pe cineva, pentru mine nu este important să stabilim acum şi aici, cine a fost primul cu reţetele de hrană vie în România, pentru că acest lucru NU contează cu adevărat, important este de fapt să nu rămână doamna Ibrian ultima reprezentantă, pentru că aceasta a fost singura dorinţă sinceră a bunei doamne: răspândirea ADEVĂRULUI despre hrana vie, ca panaceu universal, ca unică soluţie viabilă pentru redobândirea sănătăţii fizice, psihice şi sufleteşti, şi nu adunarea de lauri, câştigarea popularităţii sau interesul pecuniar!!! Hrana vie nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată numai o dietă la modă, ci este un adevărat MOD DE VIAŢĂ, este o minunată cale de a dobândi sănătatea deplină, liniştea şi mulţumirea sufletească, da, chiar şi fericirea o vom găsi aşa, şi NIMENI ALTUL nu a demonstrat acest lucru mai bine ca doamna Elena Nită Ibrian, în peste 60 de ani de practicare a regimului de viaţă cu hrana vie.
De ce încep însă iar cu această temă???? Pentru că la sfârşitul acesta de săptămâna, au ajuns la mine nişte veşti tare triste şi descurajatoare de-a dreptul.... Veronica, sora mea adoptivă (adică am adoptat-o eu ca soră) şi unul dintre îngerii meu păzitori şi ajutători, s-a pornit pentru mine la drum spre Piatra Neamţ, pe urmele doamnei Elena Niţă Ibrian. Şi uite aşa, datorită Veronicai, căreia nici ştiu cum voi reuşi vreodată să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut ea pentru mine, am ajuns să "văd" şi eu casa bunei doamne şi am ajuns să aflu şi celelalte poveşti despre plecarea ei dintre noi şi despre continuarea lucrării vieţii sale. Poveştile care circulă prin Piatra Neamţ sunt din păcate tare urâte, sunt poveşti despre despre înşelătorie, însuşire abuzivă a unor bunuri personale ale doamnei Ibrian, donaţii şi acte de vânzare-cumpărare făcute în condiţii dubioase.... Se spune chiar şi o poveste despre internarea doamnei Ibrian în spital şi privarea ei de libertate, despre o externarea sub un nume fals, făcută cu eforuri considerabile.... Sunt poveşti despre prieteni de-ai doamnei Ibrian, care după ce i-au câştigat încrederea, ar fi comis mari abuzuri, profitând de buna credinţă a bunei doamne, se vorbeşte în acest context chiar şi despre oameni ai bisercii şi mari profesori universitari.... Atâta timp cât aceste lucururi nu sunt confirmate însă de o a două sursă independentă de prima, nu doresc să intru prea tare în amănunte şi să fac poate aşa la rândul meu o mare nedreptate, dar în aer plutesc totuşi multe întrebări: Ce s-a întâmplat cu muzeul etnografic înfiinţat de doamna Ibrian? Ce s-a întâmplat cu azilul de bătrâni? De ce stă casa doamnei Ibrian părăsită în paragină, când ar putea fi folosită pentru a duce mai departe activitatea bunei doamne? De ce scriu ziarele despre toate nulităţile vieţii politice şi sociale, iar despre plecarea doamnei Ibrian nu s-a scris decât o notă mică într-un ziar de provincie (şi se pare ca NIMENI nu este interesat să se scrie mai mult)?
Dar cea mai tristă mi s-a părut afirmaţia, conform căreia doamnă Ibrian ar mai fi avut zile, dar supărarea ce a cuprins-o trăind atât răutate şi lăcomie în jurul său, ar fi doborât-o.... Am plâns văzând căsuţa modestă în care a trăit, cu măceşele la poarta care a stat zeci de ani de zile deschisă, pentru toţi oamenii care i-au căutat ajutorul şi care nu au plecat niciodată de acolo cu mână goală.
Când a murit Mihai Eminescu, Iosif Vulcan, editorul revistei "Familia" din Oradea, susţinător înfocat al poetului, a scris cu litere de o şchioapă: "Toţi cei care l-aţi cunoscut, scrieţi! Păstraţi-i aura şi memoria pentru cei ce vor veni după noi." Astăzi v-aş ruga şi eu acelaşi lucru! Am făcut deja de mai multe ori un apel către toţi cei care au cunoscut-o pe doamna Elena Niţă Ibrian, am primit chiar câteva mail-uri în care mi se confirma valoarea umană deosebită a doamnei, dar, deşi i-am rugat pe toţi cei care mi-au scris să povestească mai departe, în afară de Simona, nu a făcut NIMENI acest lucru! Şi mi se pare mare păcat...
Haideţi să căutăm împreună adevărul, haideţi să nu lăsăm să se stingă amintirea acestui om minunat, să nu lăsăm să se ruineze şi să se împrăştie în bătaia vântului toate lucrările minunate pe care le-a început buna doamnă Elena Niţă Ibrian! Aştept cu multă speranţa ajutorul vostru, orice mărturie, orice amintire, orice fotografie ne-ar duce pe toţi mai departe şi ar ajuta cu siguranţă şi altor oameni aflaţi în căutare! Va mulţumesc din tot sufletul!
Orkos este o firmă franceză de livrare la domiciliu, până acum livrau în Germania, UK, Franţa, Elveţia şi Austria, mai nou (ei uite, că am acum deja două motive să mă bucur de intrarea în UE!) livrează şi în România (şi noroc cu verişoara mea că a descoperit ea acest lucru!). Sortimentul de bază cuprinde fructe şi legume, proaspete şi uscate, seminţe, alge, cereale, miere, măsline, produse cosmetice naturale şi ustensile pentru raw food. Orkos rămâne însă în principal, cel mai mare specialist din Europa în fructe tropicale, calitatea pe care o oferă acesta firmă nu o veţi mai întâlni decât cel mult în ţările calde, acolo unde sunt fructele tropicale la ele acasă. Secretul este foarte simplu: fructele culese COAPTE, sunt transportate cu avionul, între banana din copac şi banana de pe masa voastră nu sunt decât câteva zile, spre deosebire de marfa din super-market, unde bananele culese verzi sunt transportate săptămâni de zile cu vaporul în jurul lumii. Bineînţeles că bilanţul ecologic are ceva de suferit, dar având în vedere că Orkos cumpără numai de la mici producători bio, cărora li se asigură astfel existenţa şi sunt încurajaţi aşa, direct de cumpărători, să facă mai deaprte agricultura biologică, pe care au învăţat-o din moşi strămoşi, consider că balanţa se menţine totuşi într-un echilibru cât de cât acceptabil. Un alt motiv de a mânca totuşi şi fructe tropicale, măcar ocazional, este puritatea soiurilor. Fructele tropicale (în afară de cele obişnuite, cum ar fi bananele, ananas, portocale,etc.) se găsesc încă mult mai mult în starea lor naturală, locuitorii din ţările respective nu s-au procupat încă foarte tare să facă tot felul de încrucişări şi să creeze soiuri noi, cum este de exemplu cazul merelor (de aceea merele pădureţe sunt cele mai sănătoase!), perelor, grâului, etc. în Europa şi America. Şi dacă ne mai gândim şi la faptul că leagănul omenirii este undeva în zona Ecuatorului, vom înţelege şi mai bine de ce ne şi plac aşa de mult aceste fructe....
Pe pagina firmei ORKOS găsiţi însă, în mai multe limbi, toate aceste informaţii, aşa că vă lasă să citiţi şi să judecaţi în linişte. Vreau numai să vă spun că nu primesc nimic pentru această "reclamă", fac totul din convingere, pe mine m-au convins deja de peste 10 ani de zile, deoarece calitatea produselor cumpărate de la Orkos, depăşeşte cu mult calitatea cu care am fost eu obişnuită la celelalte magazine din Germania. De la ei mănânc cele mai bune curmale, de la ei îmi fac când şi când poftele şi-mi cumpăr cele mai minunate fructe de mango şi papaya, pe care le-am găsit eu de cumpărat aici şi pe care nu le-am găsit aşa de gustoase, decât în norocoasele mele călătorii prin lumea aceasta nemaipomenit de frumoasă!
Uităm să vă mai povestesc ceva important, copiii mei mănâncă NUMAI mango de la Orkos, celelalte fructe, că sunt bio sau nu, NU le mănâncă. Când am avut prima dată un mango cumpărat de la magazinul bio din satul vecin (mâncasera până atunci numai de la Orkos), m-au întrebat: ce fruct e ăsta? Mai mult, cred că nici nu mai e nevoie să spun.....
Iar felul lor preferat de a mânca manca mango, este ariciul de mango. Se taie fructul pe lângă sâmbure (de pe care se roade pur şi simplu de jur împrejur ce rămâne - asta e de cele mai multe ori porţia mea, ar fi mare păcat de aruncat!), se fac tăieturi orizintale şi verticale, fără să se tăie însă coaja, după care se întoarce pur şi simplu jumătatea şi gata ariciul!
Un fruct, parcă făcut pentru mâna omenească, nu credeţi?
Pentru cei interesaţi de plantele din flora spontană şi de tratamentele naturale, vi-l recomand cu mare căldură şi pe domnul profesor Constantin Pârvu. Din păcate, eu nu am citit cărţile domniei sale, mi le voi procura însă negreşit, am citit numai articolele din Formula ASşi am dobândit direct credinţa, că am "întâlnit" din nou un OM deosebit, un suflet curatşi sincer, un român adevărat. Domnul Constantin Parvu este autorul lucrării "Universul Plantelor", cea mai complexă lucrare despre plante din România, care a primit premiul Academiei Române şi alte distincţii internaţionale. Domnul Pârvu a mai scris încă o carte, mult mai vastă, pe aceeaşi temă: "Enciclopedia Plantelor", în care se vorbeşte pe larg despre aproape toate plantele din România şi care cuprinde şi reţete populare din întreaga ţară, reţete pe care domnul profesor le-a strâns vreme de zeci de ani şi pe care ulterior le-a corelat cu datele ştiinţifice, rezultatul fiind un adevărat tezaur în domeniul fitoterapiei.
Ar fi minunat, dacă cineva care îl cunoaşte pe domnul profesor Pârvu (locuieşte la Vălenii de Munte), ne-ar putea povesti mai multe despre acest om extraordinar sau poate îşi face cineva, cândva drum prin zonă????
Că nu ne trebuie totuşi chiar aşa de multe ustensile scumpe de bucătărie pentru a prepara felurile de mâncare din bucătăria fără foc, am mai spus-o de nenumărate ori, astăzi m-am gândit însă să vin mai bine cu câteva exemple practice. Caloriferul poate înlocui iarna foarte bine aparatul de deshidratat, Andreea şi Ramona ne demonstrează cel mai frumos acest lucru şi noroc cu Veronica, care a făcut fotografii când a fost la mine, că am şi eu acum o poză proprie, am uscat de mai multe ori pe calorifer, chiar şi pizza (varianta simplificată) şi iese totul foarte bine.
După ce am citit comentariile de la postarea precedentă (pentru care vă mulţumesc tuturor mult de tot), mi-am dat seama cât este de important să mai povestesc câte ceva despre începuturile mele cu hrana vie. Mai ales experienţa Deliei m-a impresionat mult de tot, sunt tare multe lucruri simple, care ar trebui spuse neapărat mai întâi de toate.
După cum probabil ştiţi deja, eu am aproape 4 ani de hrană vie în spate, DAR am renunţat la zahăr şi la făina albă de peste 10 ani, de circa 9 ani, am renunţat la mărfurile cumpărate care conţineau aditivi alimentari, cu 7-8 ani în urmă, am încetat să mai mănânc carne, iar de aproximativ 6 ani, am renunţat şi la lapte şi la produsele lactate, trecând la un regim vegan de hrană (date aproximative, eu nu mi-am stabilit niciodată o dată exactă, de la xx.yz.200Y nu mai mănânc carne de exemplu, de aceea trecerea a fost întotdeauna foarte fluidă şi fără să se resimtă puternic, dezavantajul este că nu mai pot spune acum cu exactitate, când s-a întâmplat lucrul respectiv).
Faptul că eu am citit atât de mult, m-a ajutat enorm să îmi accept şi greşelile şi slăbiciunile, m-a ajutat să nu renunţ după prima cădere (au fost mai multe, dar uşoare) şi m-a ajutat să nu-mi pierd speranţa, deşi problemele mele cu pielea, nu au dat decât de abia după UN AN de zile semne uşoare că au de gând să bată în retragere. După aproximările mele bazate pe experienţa acumulată la Alianţa pentru Sănătate din Germania, peste 95% dintre oamenii care au descoperit hrana vie, nu au reuşit să facă trecerea de la o zi la alta, nu au reuşit să fie direct consecvenţi pe o perioadă mai lungă de timp, nu au reuşit să nu repete greşelile specifice începutului, greşeli pe care le-au comis în principiu aproape toţi, de la David Wolfe până la Markus Rothkranz, de la profesorul Arnold Ehret sau dr. Shelton şi până la Viktoria Boutenko. Bineînţeles că există şi câteva, foarte puţine excepţii, persoane care au reuşit în timp record să înlocuiască cârnaţii şi fripurile cu spanac şi fructe, care nu au mai căzut niciodată în ispita unei mâncări gătite, care au respectat cu stricteţe toate regulile de sănătate, ş.a.m.d. Dar eu v-aş propune să nu ne orientăm deloc spre aceste câteva persoane de excepţie, ci mai degrabă să privim spre cei mulţi, spre cei care au învăţat ceva, mai ales din PROPRIILE greşeli, spre cei care încet-încet, cu paşi mici, renunţând treptat la câte un obicei nesănătos, au ajuns cândva exact la fel de departe ca şi ceilalţi....
Voi începe ( în curând) să ţin un soi de jurnal cu ceea ce mănânc eu zilnic, dar trebuie să va spun sincer, că în urmă cu aproape 4 ani viaţa mea cu hrana vie şi modul meu de alimentaţie arătau cu totul şi cu totul altfel ca în ziua de azi. Începând de la cantităţile enorme de alimente consumate într-o singură zi şi ajungând până la combinaţiile absolut nefericite ale unor alimente care nu ar fi trebuit combinate sub nici o formă, începând de la încrâncenarea şi ambitionarea uşor prostească cu care am pornit eu atunci la drum şi până la mustrările enorme de conştiinţă pe care le sufeream la orice pas "pe de lături", nu am ratat nici eu nimic din eşecurile trăite de cei mulţi adepţi ai regimului de viaţă cu hrana vie. Aşa cum sublinia şi David Wolfe în cartea sa Sunfood Diet, acum, după atâţia ani, mi se pare şi mie mult mai important să încerc să vă conving să apreciaţi şi să vă bucuraţi (şi eu cu voi) de fiecare păsuleţ pe care îl faceţi, să conştientizaţi că fiecare obicei nesănătos la care renunţaţi, fie el (aparent) cât de mic, e un mare pas înainte, contează mult mai mult să fiţi relaxaţi şi deschişi către viitor şi să faceţi ceva, decât să faceţi totul "perfect" dintr-o data. David sublinia şi că nici nu este aşa de bine să-ţi fixezi direct un ţel de 100% raw food, deoarece este foarte greu de atins, e mult mai uşor şi mai comod, să începi mai mic şi mai modest şi să decizi pe drum, în funcţie de cum evoluează lucrurile în viaţa fiecăruia dintre noi, cum şi cât de departe mergi.
Toţi au început cu tot felul de "gourmet creations" complicate şi foarte numeroase de raw food şi toţi au ajuns cândva la plăcerea, mult mai mare, de a muşca pur şi simplu dintr-un fruct cules cu propria mână direct dintr-un copac.....Cum spuneau strămoşii noştri: "nimic nu este nou sub soare"?????
Şi uite aşa, din greşeală în greşeală, am ajuns şi eu cândva în aceşti patru ani la 100% hrană vie. Câştigul a fost enorm şi s-a meritat tot drumul până aici, am descoperit o stare de sănătate, pe care sincer vorbind nu o consideram ca fiind posibilă de atins (adică pe mine nu mă mai doare, nu mă mai înţeapă, nu mă mai ţine, nu mă mai apasă absolut NIMIC, nu mă mai îmbolnavesc, am o energie incredibilă, etc. - dar remarc orice mică abatere, chiar şi 2 curmale consumate peste măsură îmi trag semnalele de alarmă), l-am regăsit pe Dumnezeu, m-am regăsit pe mine însămi, mi-am regăsit sufletul rătăcit, am atins cumva iar liniştea sufletească ce-mi aduce aminte de copilărie. Mă întreb de multe ori, cine era domnişoara aceea drăguţică şi slăbuţă, îmbrăcată (cu foarte multe sacrificii) după ultima modă, care trecea ţoncănind cu pantofii cu toc pe coridoarele unui minister bucureştean.....Şi-mi dau seama cât de puţin mai am eu în comun cu ea şi nu pot să nu mă bucur dintr-o data mult de acest lucru.... Şi de aceea, nu pot încheia acum înainte de a vă povesti ceva din acele timpuri, o povestea care mi-a venit de ieri în cap, probail pentru că de abia acum, după peste16 ani, i-am înţeles cu adevărat semnificaţia. Într-o zi, era un eveniment deosebit la minister, ori venea o delegaţie, ori era ziua de naştere a unui coleg, nu-mi mai aduc aşa de bine aminte, în orice caz, eu apărusem la birou foarte împopoţănată, cu un costum tailleur "ultimul răcnet", cu pantofi cu tocuri de cel puţin 7 cm, fardată, coafată, cu toate celelalte accesorii necesare unei astfel de ţinute. Ziua mea la birou începea mereu cu cel puţin două CĂNI de cafea, ne comandam toţi bineînţeles cel puţin un pepsi light pe zi (norocul nostru că erau lucuruile aşa de scumpe, că altfel...), ne mai cumpăram şi mai ştiu eu ce prăjituri sau mezeluri, iar în ziua respectivă a avut loc şi aceea masă festivă, la care cu siguranţă nu am stat eu şi m-am uitat, ci am băgat cele mai mari prostii în mine. Masa s-a terminat, ne-am întors în birourile noastre şi eu am simţit cum încep să mă umflu. Mai întâi am fost nevoită să-mi scot inelele, după care a trebuit să-mi deschid nasturele de la fustă, după care am constatat că pantofii "mi-au rămas" în câteva ore cu cel puţin două numere mai mici!!!!! Mi-am dat seama ca aşa nu ajung în nici un caz acasă şi în disperare de cauză, m-am dus la magazinele de peste drum şi mi-am cumpărat o pereche de espadrile şi aşa am apărut seara la mama acasă, cu fusta descheiată, cu espadrilele care nu se potriveau de nici o culoare cu costumaşul cu care eram îmbrăcată, cu bijuteriile în geantă, după ce mă bătusem aproape în metrou pentru un loc pe scaun, deoarece abia mă mai ţineam pe picioare. Şi acum urmează întrebarea cheie: credeţi că am priceput eu atunci ceva din toată povestea aceasta, că trebuie să-mi schimb radical şi fără întârziere modul de viaţă şi de alimentaţie??? Rapunsul (trist) îl primiţi dacă citiţi începutul postării.......
De aceea, vă doresc eu vouă acum mult mai multă înţelepciune şi linişte sufletească, căci altfel este tare greu de făcut ceva, egal ce ne propunem. În acest sens, va mai recomand cu mare căldură articolul preotului Iosif Ciolan, publicat de Natalia, sunt sigură că o să vă placă mult.
Şi pentru că Markus Rothkranz are un talent deosebit de a convinge lumea, uitaţi şi părerea lui despre plantele din floră spontană:
Am tare multe de recuperat de anul trecut, am făcut multe promisiuni că voi trata diferite teme (mulţi dintre voi mi-aţi dat ideei extraordinare, nu am "pierdut" nimic, lucrez intens mai departe), mi-am propus şi singură mai multe teme care sunt pentru mine foarte importante, timpul însă nu m-a lăsat, în cele câteva luni, să le abordez pe toate, mă voi strădui de aceea, să trec prin toate în acest nou an.
Şi trebuie să încep cu un elogiu adus hranei vii. Hrana vie nu a fost, nu este şi nu va fi probabil niciodată pentru mine doar o modă, ceva de moment, ceva de care m-aş fi apucat şi eu, doar pentru că aşa de multe vedete sau staruri o practică (cu mai multă sau mai puţină consecvenţă) şi pentru că mi-aş fi dorit aşa să fiu şi eu "in" sau mai pe româneşte în "rând cu lumea". Nu vreau nici să filosofez şi nici să dezvolt acum aceasta temă prea mult, s-a scris deja atâta despre hrana vie, încât cei mai mulţi au obosit deja să mai citească ceva, dar trebuie să subliniez încă o data, că hrana vie este cu mult mai mult decât "RAW FOOD", hrana vie reprezintă un adevărat mod de viaţă. Ce am primit eu de la alţi oameni minunaţi şi ce doresc eu în primul şi în primul rând să vă dau vouă mai departe, este dovada certă, că un om are nevoie de fapt pentru a supravieţui, de mult mai puţin decât ne închipuim noi sau decât încearcă o grămadă de "experţi" să ne convingă (şi astfel să ne manipuleze). Hrana vie este de aceea un dar enorm, este o binecuvântare, este soluţia cea mai simplă de destrămare a tuturor grijilor noastre lumeşti. Lipsa aparatelor moderne şi scumpe (aparat de deshidratat, mixer puternic, etc.) sau a banilor, nu este de fapt decât o scuză de a NU renunţa la vechile obiceiuri nesănătoase. În România, doamna Elena Nită Ibrian ne-a demonstrat cel mai bine acest lucru. A reuşit să trăiască peste 60 de ani de ani de zile atât de simplu şi de modest cu hrana vie, a reuşit astfel să învingă cancerul, a reuşit să treacă peste toate greutăţile vieţii şi să trăiască o viaţă curată şi frumoasă, cu adevărat după învăţătura Domnului Iisus Hristos, o viaţă plină de dragoste pentru toţi semenii săi, pentru natură, pentru toate vieţuitoarele pământului. Bineînţeles că pentru orice în viaţă asta este nevoie de timp, exact aşa este şi în cazul hranei vii, deci nu va lăsaţi presaţi de timp, nu încercaţi să ajungeţi în câteva săptămâni la nivelul la care altora le-au trebuit ani de zile să ajungă, nu va lăsaţi trântiţi la pământ de eşecurile şi căderile (absolut normale) în vechile obişnuinţe.
Şi m-am gândit să încep anul asta să demonstrez şi eu, că se poate şi foarte simplu. Mâncarea mea preferată: papaya cu plante din flora spontană. Dar în lipsă de papaya, pot la fel de bine să mănânc şi măr, pară sau alte lucruri regionale, este poate doar singurul lux pe care mi-l mai permit din când în când, câteva fructe exotice. Pozele de mai jos, sunt făcute la sfârşitul lui noiembrie (da, gălbenele erau încă înflorite când a nins peste ele!!), înainte de a începe ninsoarea, adunam în fiecare zi de la mine din grădină (şi nu am grădină mare) diferite plante:
Sau se poate face un smoothie pe bază de fructe (pt. cei cu probleme dentare), de exemplu banană, suc de portocale şi bineînţeles plantele sălbatice:
Exact cu o zi înainte de apariţia zăpezii, am mai fotografiat ultimii cocori, care atunci când ne-au remarcat în grădină (eram probabil singurii în tot satul), s-au învârtit mult timp deasupra casei şi tot ne-au strigat ceva pe limba lor, probabil ne preveneau săracii de ce va urma......
Iar a doua zi după ce s-a topit zăpada, am făcut următoarele poze. După cum vedeţi, plantele din flora spontană nu se lasă cu una cu două dărâmate, nici de jumătate de metru de zăpadă, vreme de peste 6 săptămâni şi nici temperaturi de până la -15°C:
Nalba de pădure (o voi înmulţi la vară cât voi putea, este cea mai bună plantă de iarnă!)
Urzicutele tinere sunt o bunătate
Patlagina ingusta
Roinita
Racovina, sunatoare, fragi.
Despre superioritatea plantelor din flora spontană faţă de plantele cultivate am vorbit deja foarte des, anul asta însă vă voi înnebuni cu aceasta temă, deoarece ele au fost şi vor rămâne întotdeauna, componenta cea mai importanta a unei alimentaţii cu adevărat sănătoase!
Vă mai aduceţi aminte de Nena? Aşa a cucerit lumea, la începutul anilor ´80:
Dupa 20 de ani:
Şi astăzi, la vârsta de 50 de ani:
Dar de ce scriu eu pe acest blog tocmai despre Nena? În primul rând, pentru că îl admir foarte tare pe OMUL-Nena, un om cu adevărat deosebit: frumos, deştept, bun la inimă, cumsecade, talentat, cu un suflet enorm. Mie mi-a plăcut întotdeauna cum cânta, dar după ce i-am citit cartea autobiografică (Willst du mit mir gehen?), am început să o privesc cu alţi ochi. Spre deosebire de cele mai multe vedete, Nena este o persoană care nu se prezintă aşa cum AR VREA EA DE FAPT SĂ FIE, ci este întotdeauna foarte sinceră, naturală şi neprefăcută, este mereu ea însăşi, spune numai ceea ce crede cu adevărat, nu ne vinde o imagine care nu o reprezintă deloc (cum este în general cazul VIP-urilor). Cel mai tare din toată cartea, m-a impresionat povestea înfiorătoare a naşterii primului ei copil Christopher, care din cauza greşelii medicilor, nu a mai fost un copil normal şi care a trăit numai câteva luni. Am plâns cu hohote citind, cum a ştiut Nena să fie lângă copilul ei, trecând peste toate problemele ei de sănătate (a intrat şi ea însăşi în comă în timpul naşterii - medicii au făcut nişte greseali fatale!!), cum a ştiut ea să-l îngrijească şi să-l apere şi să-i facă scurta lui viaţă cât mai frumoasă şi mai uşoară, cum a ştiu ea să-i accepte moartea, nu ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu, ci ca pe o parte din viaţa lor comună, cum a ştiut ea să-l lase să se ducă, atunci când i-a sosit timpul....... Şi cum a ştiut Nena să-şi cresca ceilalţi patru copii care au urmat, câtă dragoste le-a dat pe drumul lor în viaţă.....
Dar faptul că Nena a trecut de circa 10 ani la hrana vie, rămâne totuşi principalul motiv pentru care scriu eu astăzi despre ea aici. După părerea mea, Nena a făcut de atunci o evoluţie absolut fantastică, pentru mine aşa arată viaţă unui om cu adevarat fericit, mulţumit şi împlinit (şi aici nu mă refer în nici un caz la bani şi la averi). Iar comentariile referitoare la aspectul ei fizic, cred că nu pot fi decât pozitive, sau sunteţi voi de altă părere?????
Şi ultimul cântec împreună cu un alt OM mare, românul Peter Maffay:
